Jurnalul de calatorie al unei ture de 860 kilometri facuta de 2 membrii Bike Attack pe parcursul a 6 zile, traversand m-tii Parang si Fagaras.

Pentru ca experienta avuta cu un an inainte s-a dovedit foarte reusita, anul aceasta eram hotarat sa mai fac o astfel de tura, ceva mai mare, mai grea, ceva nou. Cand m-am gandit prima data pe unde sa fac traseul, primul lucru care mi-a venit in cap a fost <<Transafagarasan>>. Un obiectiv mai vechi, care mi se parea foarte indepartat si inaccesibil, insa de data asta parea parca mai realizabil. Am inceput sa fac planuri, sa studiez harti, sa contactez prieteni. S-au aratat 4 candidati la inceput dar pana la urma am ramas 2: Mario si cu mine(Eugen).

             

                   

Ziua 1

Afland ca ceilalti 2 membrii ai “expeditiei” au renuntat, impreuna cu Mario am decis sa plecam cu o zi mai repede decat ne planificaseram. Ne-am facut repede bagajele, le-am montat pe bitzicle…, le-am demontat ca erau gresit puse, le-am montat din nou si intr-un tarziu am luat-o din loc. In ziua asta ne-am propus sa mergem cat mai multi kilometrii inspre Petrosani, loc de unde incepea prima etapa de munte adevarata.
Nu am facut nici 5 km ca a si inceput ploaia. Am ignorat-o in speranta ca va trece. Am ajuns relativ repede la Caransebes unde ne-am indeplinit obligatiile fata de oras, alimentand repede cate 2 langosi. De aici am pornit in directia Hateg, timp in care ploaia a inceput tot mai tare, dar noi oricum eram deja uzi si nu mai facea prea mare diferenta. Spre seara am ajuns in Ohaba de sub Piatra, localitate aflata la 9 km de Hateg in directia Petrosani. Am montat cortul si ne-am bagat in singurul loc inca uscat, sacul de dormit.
In prima zi am parcurs 125 km, insa moralul nu era prea ridicat caci ploaia ne sacaia intr-una. Noaptea mi-am petrecut-o mai mult ascultand daca s-a oprit sau nu ploaia (sau asta poate a fost in vis ?).

Ziua 2

Dimineata… ploaia continua nestingherita, cerul gri compact nu dadea nici un semn de imbunatatire a vremii. Ne-am resemnat, am demontat cortul, am mancat ceva fara pofta si am plecat mai departe.

Una e cand pleci intr-o tura si te prinde ploaia pe drum, e o situatie acceptabila, se intampla, dar cu totul altceva este cand pornesti in tura prin ploaie. Oricum partea cea mai neplacuta e pana te uzi complet, dupa aceea nu mai prea conteaza. Inspre Petrosani drumul devine tot mai frumos, incepe sa urce serios, cateva serpentine, privelisti frumoase chiar si printre stropii de ploaie.  Ajunsi la Petrosani, moralul parca a mai crescut odata ce am luat pranzul, parca devenit traditie, constand din langosi calzi, concurenti serosi cu langosii “etalon” din Caransebes. Am intrebat cativa localnici unde gasim drumul spre Voineasa si cati kilometri ne asteptau pana acolo, Voineasa fiind propus locul de innoptare, acestia raspunzandu-ne cu un ranajet pe fata pe care l-am inteles abia mai spre seara. Ei se gandeau probabil…” de-ati stii voi ce urcare va astepata pana acolo…”. Bucurosi ca am scapat de traficul neprietenos de pe drumul european, am reusit sa oprim cu gandul si ploaia.
Drumul catre statiunea Voineasa traverseaza Muntii Parang, urcarea pana in pas fiind una deosebit de frumoasa. Inceptul urcarii urmeaza valea Jietului, o vale care se ingusteaza tot mai mult pe masura ce urci pe ea. Dat fiind timpul ploios, siroaiele de apa ce curgeau de pe versanti sfarseau in Jiet formand frumoase cascade mai mari sau mai mici.

Parca nici nu mi-am dat seama cand s-a inclinat asa de tare panta, eram prea preocupat de cascade, dar o data ce valea s-a deschis si am intrat pe serpentine, am inceput sa simt altitudinea. Aici vremea, dupa ce mai devreme daduse semne de imbunatatire, s-a stricat si mai tare si pe langa ploaia devenita deja element de decor, s-a mai alturat la spectacol si o portie de ceata si o scadere de temperatura normala datorata altitudinii. Pe ultimele serpentine ma intrebam deja daca se va sfarsi vreodata urcarea caci prin ceata nu imi dadeam seama daca mai am putin, sau mai 5 kilometri pana in varf, lucru destul de frustrant avand in vedere ca eram cam pe rosu cu energia. Intr-un final am ajuns si in pas la 1630 m altitudine. Senzatie super, insa de care nu am putut sa ne bucuram prea mult din cauza frigului. Am luat ceva haine mai uscate pe dedesupt, si am pornit incet la vale, caci manusile ude de vara (singurele care le aveam) “strangeau” foarte tare. Coborarea a fost interesanta, drumul pe bucata asta nu era asfaltat, crescand un pic fluxul de adrenalina. La finalul coborarii, inainte de lacul Vidra, zeci de corturi dar totusi atmosfera nu era tocmai de camping. Ceva kilometrii mai incolo am intrebat pe un om de-ale locului. Dupa ce ne-a lamurit ca “turistii” de mai sus sunt de fapt buretari la scara industriala, aflam ca “nenea” asta a fost mare biciclist la viata lui, participand si prin turul Romaniei la vremea lui.
Lacul Vidra este ceva imens! Si poate ca nu e atat de intins pe suprafata cat este de dotat cu o multime de golfuri, specifice unui lac de munte. Va puteti asadar imagina cum este sa mergi de-a lungul unui astfel de lac, sa vezi digul care nu e mai departe de 6-7 kilometri in linie dreapta, dar sa pedalezi vreo 25 pe drumul serpuitor pana ajungi la el. Locul este insa de o frumusete rara, o senzatie de liniste parca te cuprinde prin tot corpul, senzatia fiind probabil amplificata si de relaxarea de dupa urcarea grea respectiv coborarea dureroasa pentru maini de mai devreme. Aproape de dig, drumul spre Voineasa urca din nou vreo 4 kilometri pe serpetine. Fara sa imi dau seama ceva ciudat se intamplase. De-a lungul lacului s-a oprit ploaia, si acum pe urcarea asta iesise soarele. Pentru prima data de cand plecaseram de acasa batea soarele. Iupiiiiiii!

Ajuns in varful urcarii, Mario isi incarca de zor bateriile intins pe parapetul de beton. De aici privelistea e unica.  A urmat coborarea, adrenalina curgea nebuneste prin vene, gentile grele montate in spate dau o tinuta de drum destul de ciudata bike-ului, la viteze mari e mult mai stabila, dar totodata miscarile de schimbare a centrului de greutate pe viraje sunt mult mai lente, duce un pic a motor. Ajunsi in Voineasa, soarele ardea, eram cu gurile pana la urechi de fericire amandoi. Coborarea asta ne incarcase bateriile, si cum era inca destul de devreme am decis sa mai coboram cateva sate pana se mai insereaza. Asa ca am dat-o la vale pana am ajuns in valea Oltului, in localitatea Brezoi unde aveam de gand sa si innoptam. Loc de cort nu prea e prin zona, asa ca am cautat sa montam cortul la cineva in curte. Am intrebat de cateva ori si intr-un final ni s-a oferit ceva mai bun, o sura plina de fan, hotel de 5 stele! Gazda s-a dovedit foarte ospitaliera si ne-a “furnizat” chiar si niste slanina si ceapa mmmmmmmmm. Dupa asta…somn in fan ahhhhhhhhh.
In ziua asta am strabatut ceva mai bine de 140 de km, si peste 1400 m diferenta de nivel.


Ziua 3
 
Dimineata soare! Cer senin! Am alimentat repede ceva, ne-am luat la revedere de la gazda si am pornit in amonte pe valea Oltului. Era ziua cea mare, cel putin asa speram, ziua de Transfagarasan cu innoptare la Balea. Exista un echilibru al conditiilor, cu o zi inainte am mers mai mult prin ploaie dar pe drumuri cu mai putin trafic, acum era soare, cald dar si drum european cu tiruri fara numar, claxoane, stres, injuraturi. Majoritatea soferilor considera ca biciclistii nu au ce cauta pe european, lucru interzis de altfel prin lege. Problema se pune insa in felul urmator: Pe unde ar trebui eu sa merg cu bicicleta ca sa ajung de la Sibiu la Ramnicu Valcea? Sau de la Baile Herculane la Caransebes? As folosi cu cea mai mare placere drumuri secundare, sau benzi speciale de biciclisti (dar devin deja absurd) daca ar exista. Pe valea Oltului, desi soseaua e un pic in urcare nu se simtea foarte tare lucru asta si se putea merge destul de bine la trena, totul era foarte bine, mergea struna…si apoi mi s-a rupt lantul. Cum facusem greseala sa imi cumpar un lant ieftin, mai avusesem ocazia sa il mai repar si in alte randuri. Asa ca am stiut cam ce trebuie sa fac si cu un ciocan imprumutat am rezolvat pana destul de repede. 15 minute mai tarziu eram deja mai departe pe drum. Insa nu a tinut decat 10 kilometri “carpeala” care am facut-o pana a cedat din nou. Exact ca in legea aceea a lui Murphy “Daca ceva nu merge nu te enerva, ia un ciocan mai mare”, am facut rost de un baros si de o nicovala. De data asta parea ca va tine.
Ei si asa mai cu pauze am ajuns si in Avrig, dupa ce parasisem europeanul la Boita. Aici am alimentat sanatos, si am luat si provizii de trecut muntii. Dupa inca o scurta bucata de european, dupa satul Scoreiu am urmat indicatoarele pe care scria Balea Lac. De aici deja se vedea monstrul din fata noastra, Fagarasul in toata splendoarea lui, iar pe masura ce ne apropiam incepea sa se distinga cascada Balea. Iar noi acolo sus trebuia sa ajungem uffff! Aveam deja 70 de kilometri si urma Transfagarasanul.
Urcarea am inceput-o precaut, nu am fortat deloc, aici Mario, fiind mai puternic ca mine a luat-o inainte in ritmul lui, asa ca urcarea asta a fost mai mult solitara. Intr-un tarziu am ajuns la Balea Cascada. Dupa 5 minute mi-a ajuns si sufletul ramas undeva in urma. Aici simteam ca ma sufoc dar nu de aerul care era tot mai rarefiat ci de numarul de turisti care misunau parca. Nu am zabovit prea mult desi nu imi venea nici cum sa ma urc din nou in sa, dar eram abia pe la jumatatea urcarii…Am pornit mai departe, de aici drumul iese din padure si serpentinele deschid privelisti care mai de care mai frumoase si periculoase in acelasi timp. Imi era si frica sa ma apropii prea mult de marginea drumului caci era totodata si marginea propastiei. La un moment dat am intrat intr-un ritm robotic de pedalat, parca nu mai simteam nimic, cand deodata <clang> o spita a cedat. Asta cred ca a fost una din categoria “Desteptul cedeaza”. Din cauza pedalatului in picioare pe pedale si a inclinarii bicicletei pe o parte si pe alta, spita cu pricina nu a mai putut. Ca urmare un opt cat toate zilele. Ciudat este ca era a 3 spita rupta din istoria mea de biciclist si toate s-au intamplat pe urcari.

Am plecat mai departe asa cu roata, un pic nervos ca era “calul” bolnav si incet incet am ajuns pe partea finala de serpentine, chiar de sub lac, unde soarele era deja dupa creste, seara venise fara sa imi dau seama. Acolo eram deja ca un zombie, nu mai simteam nimic, ultimii 5 kilometri i-am urcat intr-o ora. Pe ultimele sute de metri ma bucuram ca un copil, cu gura pana la urechi, unii soferi imi faceau semne de incurajare (sau poate incercau sa imi arate ca sunt “plecat de acasa” – ceea ce era adevarat) ceea ce ma facea sa ma simt pentru un moment ca “asprii” din turul Frantei, dar asta era ori din cauza altitudinii, ori din cauza ca deja deliram de oboseala. Ajuns sus, reintalnirea cu Mario m-a bucurat foarte tare, care era deja acolo cred ca de o ora, inghetase deja de frig asteptandu-ma. Reusisem! - aproape 5 ore de urcare. Cum ar zice Duda si Cata: eram albastru bine pe la tample.
Sus la lac, desi era pe seara, lume si tara, un fel de piata de chiciuri de 3 ori mai scumpe ca la ses. Parca balciul acela facea sa se piarda un pic din farmecul muntelui, dar cine vrea liniste trebuie sa mai urce un pic pe creste, lucru de care oricum nu mai eram in stare. Am cautat repede un loc de cort si am dat peste alti 3 ortaci cu biciclete care insa urcau din partea opusa, de pe valea Argesului. Ne-am pus cortul pe langa ei si ne-am bagat in saci.
Noaptea a fost groaznica. Vantul s-a intetit peste noapte si aveam impresia ca o sa zburam cu tot cu cort pana la Balea Cascada. La unele rafale efectiv se culca cortul peste noi, ma mir cum de nu au zburat cuiele de la cort.

In ziua asta am parcurs 105 kilometrii cu diferenta de nivel de 1700 m, din care 1500 m pe Transfagarasan.

Ziua 4

 Pe la 6 ma plimbam deja pe afara, vantul nu ma lasase sa prea dorm insa m-am odihnit destul de bine. Am vizitat un pic in liniste zona de langa lac, nu mai fusesem niciodata pana atunci. Vantul batea in continuare nestingherit si de peste crestele dinspre sud norii circulau cu o viteza nebuneasca. Pe rand s-au trezit toti si am mai povestit un pic si cu baietii ceilalti. Am aflat cu uimire ca unu din baieti avea o spita la el, ganditi-va si voi ce sanse sunt sa se rupa o spita in varf de munte si sa gasesti pe cineva care are o spita la el…Asa ca am rezolvat si optul.

Prea mult nu am mai zabovit, am strans cortul si am pornit spre Curtea de Arges. Nu mai puteam de nerabdare sa vad cum arata in partea cealalta, pentru ca de la Balea Lac se trece printr-un tunel de cateva sute de metri ce te scoate pe versantul sudic al Fagarasului. In tunel a fost o experienta aparte, frontalele cu led care le aveam erau mult prea slabe sa ne lumineze ceva, deci traversarea prin tunel a devenit o miniaventura. In partea sudica, soare si o priveliste extraordinara. Serpentinele serpuiau pana undeva jos in vale, pe acolo urma sa ne delectam urmatoarea jumatate de ora. Incarcati de adrenalina am lasat franele libere si am bagat viteza, insa nu chiar la limita caci peisajul impunea un fel de respect, si mai ales trebuia sa tin cont de roata din spate care numai ce fusese reparata.
Am ajuns relativ repede in coada lacului Vidraru, de unde a reinceput povestea cu golfurile. Aici eram un pic frustrat caci drumul nu merge tocmai pe langa apa si nu prea se vedea lacul, dar oricum drumul de-a lungul lacului a fost placut. Mai spre dig, am reintrat in “civilizatie”, trafic, claxoane, plin de “fripturisti” cu grilul pe marginea drumului. Ma intreb cateodata de ce oare mai vin oamenii astia atata amar de drum, cica, la iarba verde, daca oricum nu se indeparteaza de masina nici 2 metri. In fine, fiecare cu punctul lui de vedere, probabil ca nici ei la randul lor nu ii inteleg pe cei ca mine. Langa dig blocaj, sute de masini. M-a luat o satisfactie imensa strecurandu-ma printre masinile care cu jumatate de ora mai devreme ma claxonasera sa ma dau din calea lor. Chiar pe dig, o alta coloana la fel de lunga de masini dar din sensul opus. Distractiv pentru cei fara masina, he he. Am facut o pauza mica la dig, l-am admirat pe “Electroman”-statuia energeticianului, am ametit uitandu-ne in josul barajului si am luat-o mai departe, mai ales ca se prefigura descongestionarea traficului si nu vroiam sa ne prinda chiar pe coborarea care urma. De la dig mai urmeaza o bucata interesanta de drum, prin mai multe tunele, si serpentine, dar asflatul distrus e cam periculos mai ales prin tunele unde vizibilitatea este redusa.
Ei si gata si cu coborarea, mai cativa kilometrii de fals-plat in coborare si am ajuns in Curtea de Arges. Nu am oprit deloc aici, am trecut mai departe ca vantu spre Ramnicu Valcea. Nici cum nu era bine, daca cu 2 zile mai devreme imi doream sa fie soare si cald, acum imi era prea cald. Picioarele mergeau struna. E interesant cat de repede se reface organismul dupa un efort asa de mare. Si cu un an inainte experimentasem acelasi lucru, dupa o zi foarte grea ma simteam foarte bine, mult mai puternic ca in prima zi spre exemplu.
 La intrare in Ramnicu Valcea ne-am delectat niste hamburgheri calzi, foarte gustosi dupa 3 zile de finetti si branza topita. De aici urma directia Targu Jiu. Am decis sa mergem cat mai putem si sa innoptam unde ne prinde intunericul.

Seara ne-a prins pe la Horezu si acolo am cautat o curte unde sa ne punem cortul. Dupa ce am fost refuzati in mai multe randuri (probabil oamenii credeau ca o sa le furam fanul din curte sau eu stiu ce, sau poate ca miroseam prea tare?hm!). La ultima gospodarie din Horezu, o doamna s-a dovedit mai primitoare si ne-a lasat sa ne stabilim tabara in curtea din spate. Iarba proaspata, seara linstita in sfarsit. Noaptea a venit furtuna dar mie mi se parea o gluma proasta pe langa vantul de la Balea, am dormit ca un bebels.
In ziua 4 am parcurs 175 de kilometri, dar o mare parte din ei in coborare.

Ziua 5

Dimineata soare, triluit de pasarele, ahhh ce bine! Ne-am impachetat incet si cum nu mai aveam mancare am plecat mai departe cu gandul ca in primul sat o sa luam ceva. Am traversat un sat, doua, dar parca nu ne trebuia mancare, am mers in continuare. La un moment dat se facuse deja cald, devenea totul o rutina destul de plictisitoare, kilometrii in sir la ses cu soarele in cap. Obiectivele erau cam indeplinite, deci motivatia a inceput sa scada, totul se transforma incet incet intr-un mars de retragere. Asa am ajuns in Targu Jiu. Zi de august torida, trafic intens, stres, nu prea placut. Parcurseseram 70 de kilometri pe stomacul gol, cu o singura pauza de 5 minute pentru apa. Se intamplau lucruri interesante cu corpul meu. Culmea e ca nici nu imi era foame. Oricum am mancat destul de bine, si ne-am cam satisfacut multe pofte culinare, lucru ce avea sa il coste pe Mario mai tarziu.
Am plecat incet spre Baia de Arama cu motivatia la pamant, urmau inca 40 de kilometrii destul de plictisitori si nu mai stateam deja asa de comod in sa...sti tu de ce. Pana la Baia de Arama parca si oboseala a inceput sa se simta. In Baia de Arama m-am reintalnit cu Mario care in ultimele zile mergea in alt ritm decat al meu, si ne indepartam frecvent unul de altul, drumul fiind mai mult solitar, ceea ce a influentat negativ si motivatia. Mario insa acuza dureri de stomac, precis de la combinatiile ciudate de mancare de mai devreme. Am plecat totusi incet catre valea Cernei, insa ne astepta o urcare de 600 de metri altitudine, ca sa ajungem acolo. Mie mi-a revenit cheful de pedalat, caci si peisajul se schimbase, devenise mai variat, si parca deja mirosea a acasa. Pana in varful urcarii sunt cam 25 de kilometrii, drumul este insa foarte frumos, era deja o dupamasa tarzie, insectele zumzaiu ametite de caldura de peste zi, mirosul de fan cosit amplifica atmosfera rustica. Incet am ajuns si in varful urcarii. De aici urmeaza o coborare ca in povesti, stiam ca si ziua asta trecuse, reusiseram sa trecem si de muntii Mehedinti, ceea ce insemna ca in ziua urmatoare ajungeam acasa. Odata intrati pe valea Cernei, ma simteam foarte bine, si Mario isi mai revenise din indigestie, am continuat sa coboram pana ce am ajuns la hotarul dintre judetele Caras-Severin si Mehedinti, unde sunt locuri de campare. Am montat cortul si ne-am bagat in sacii de dormit. Inspre seara insa, corpul meu a inceput sa dea semne de clacare. Am avut niste frisoane ingrozitoare toata noaptea, ajunsesem la limita dar ma mai asteptau inca 135 de kilometrii in ultima zi.
In ziua 5 am parcurs 180 de kilometri si o diferenta de nivel de 800 de metri.

Ziua 6

Dimineata nu ma simteam mult mai bine decat in cursul noptii, am inceput sa ne gandim serios sa luam trenul spre casa, amandoi vroiam sa ajungem acasa. In Herculane ne-am delectat cu un meniu la o terasa, si am avut un noroc fantastic cand pe nota de plata scria exact suma pe care o mai aveam la noi. Cred ca trebuie sa ma duc la un curs de interpretat meniuri…Nici nu vreau sa ma gandesc ce penibil era daca depaseam, hi hi…
Pana la urma ne-am hotarat sa terminam tura pe biciclete, desi eram constient ca ma va astepta o zi groaznica, cu europeanul dintre Herculane si Caransebes. Am hotarat cu Mario sa evitam o bucata de european luand ruta Herculane – Teregova - Trei Ape - Resita, ruta ce traverseaza oarecum muntele Semenic. Pana la Teregova m-am simtit ingrozitor de rau, nu reuseam sa imping pedalele mai mult de 15 km la ora, iar pe o urcare pe langa satul Domasnea a trebuit o bucata sa imping, efectiv eram la capatul puterilor. Cand am ajuns in Teregova insa...surpriza, nici urma de Mario. Cand am reusit sa dau de el telefonic, era deja la 10 kilometrii de Caransebes. Un pic dezamagit de “lipsa de comunicare” dintre noi, am pornit resemnat spre Trei Ape, Mario urmand ruta Caransebes-Resita ceea ce insemna ca vom ajunge independent unul de celalalt la destinatie, lucru care ma intristeaza si acum.
Drumul spre Trei Ape, asa cum mi-l aminteam eu era un drum forestier deosebit de frumos. Insa exploatarile forestiere din zona au transformat drumul acesta intr-un bazin de mocirla prin care numai ei cu tafurile si cu camioanele lor mai pot circula pentru a transporta produsul masacrului la care trebuie sa luam parte cu totii. Asa ca cei 20 de kilometrii de urcare care se anuntau ca o tura relaxanta de incheiere s-au dovedit 20 de kilometrii de iad, din care 15 am impins la bike injurand intr-una. In sfarsit am ajuns la Trei Ape, usurare totala, insa in loc sa fiu bucuros, eram trist, eram singur. De la Trei Ape mai sunt cativa kilometrii pana in pasul Prislop de unde in principal se coboara pana in Resita. Pe acesti ultimi kilometri mi-am facut o recapitulare in gand a zilelor din urma cuprinzandu-ma un sentiment de satisfactie.
In aceasta ultima zi am strabatut 135 de kilometrii cu o diferenta de nivel de 900 de metri.

Concluzie

A fost o tura foarte frumoasa, lunga, grea. Am parcurs 860 de kilometrii si peste 6700 de metrii altitudine urcati. Urmatoarele ture pe care le voi face, voi programa etapele insa altfel, ideea nu este sa strabati cat mai multi kilometrii si sa treci pe neobservate prin locuri interesante, as fi putut sa vad mai multe, dar cu mai mult timp. Am experimentat si bune si rele, insa daca e sa trag linie, imi amintesc cu placere de tura asta, si abia astept urmatoarea ocazie.

          

 Pentru poze din tura clic AICI 

 Eugen Sallai